Cerc

 

Photo: junebug WEDDINGS

Despre locuire ar trebui să (ne) vorbim. Cât de mult locuiesc eu în tine, ce arcade s-au format, ce uși s-au deschis în inima ta? Liniștea aceea de iaz tihnit care te caută chiar și atunci când nu-mi vezi ochii e valul care răstoarnă lumi? Nicio emoție nu stă pe loc, se transformă continuu, un creuzet de șanse pentru eleganța despotismului unei iubiri care se zidește din greu. Tensiunea dintre eu și tu, felul în care ne reflectăm unul într-altul, ca două oglinzi puse față în față, clădește mai mult decât un zidar experimentat. Liantul e gândul că nimic nu e de tot, pentru totdeauna, deși am vrea să fie, deși sunt iubiri în care locuiești pentru veșnicie – le trăiești, le mori, le înveți, le lași moștenire povestindu-le. O promisiune că tot ce spui e adevărat, că nu te minți în primul rând pe tine însuți, chiar dacă cel care promite nu e totuna cu cel care își ține sau își încalcă promisiunea. Oamenii se schimbă și noi odată cu ei iar în schimbările astea unii rămân împreună, alţii doar rămân, mulți pleacă. Rămânerea și nerămânea asta e viață, ne modelează, dragoste e atunci când rămânem sau plecăm împreună întregiți. O artă pe care puțini o dobândesc. Dar când o dobândesc sunt tot. Cerc

Ultimul avion de hârtie

 


Ultimul avion de hârtie fusese găsit, din întâmplare, chiar de ea. Tocmai se întorsese de la mare și trecuse prin piața aceea în drum spre casă. Avionul se agățase de rucsacul ei. L-a citit cu surprindere. Uitase de manuscris. „Îl găsisem într-o zi când făceam curățenie în vechiul meu atelier, mă mutam, și nu mi s-a părut important să-l păstrez, așa că l-am aruncat la coș. Pe vremea aceea aveam atelierul într-o mansardă, chiar lângă blocul tău”, mi-a spus. „E scris pe vremea adolescenței. Atunci încă nu știam dacă vreau să fiu pictoriță sau scriitoare.” A hotărât pe loc să vină în parc. Am început să ne întâlnim. La a doua întâlnire m-a invitat la ea în atelier. Eram fericit. Fugeam prin ploaie cu un braţ de ramuri de tei înflorit, strângându-le la piept cu un gest firesc, ocrotitor. Tricoul meu alb, pe care era imprimată imaginea unui chitarist visător, mi se lipise de trup. Eram ars de soare. De soarele plimbărilor din parc. Ea mă aştepta stând în geamul deschis, ținând pe genunchi caietul ei de schiţe, refugiul ei în mijlocul lumii despre care desenează, caiet plin de pescăruși. Era altfel. Nu ştiu când s-a produs schimbarea, dar era diferită de cea din paginile scrise de ea. M-am reîndrăgostit. „Ți-am adus un buchet de flori de tei. Îți plac?” „Nu știu. Nu am mai primit un astfel de buchet până acum.” Zâmbea. Avea un zâmbet care îmi amintea de mare. Un zâmbet fără țărmuri. Iubea marea. Nu-i plăceau ceasurile. Întârzia de fiecare dată. Ca întotdeauna când se cufunda în lumea ei. O așteptam cu nerăbdarea anilor când stătusem departe unul de altul. După o jumătate de oră de așteptat în plin soare, ascultând Metallica în căşti şi fumând nervos, o zăream în capătul străzii. Ea venea la fel de liniștită, ca și cum ajunsese fix la ora pe care o stabilisem. Purta blugi strâmți şi bluze înflorate care-i dezgoleau umărul alb, neîntâlnit cu soarele. Îmi stingeam ţigara şi scuturam nişte fire invizibile de praf de pe șaua motocicletei. De fiecare dată râd de propria-mi nerăbdare, dar nu ştiu s-o aştept altfel decât nerăbdător. Aș vrea să scriem ceva împreună, eu și ea, dar deocamdată e îndrăgostită doar de lumea ei de culori.


Poveste

 


„Spune-mi o poveste”, mi-ai cerut împreună cu o cafea amară, într-o duminică dimineață cu ploaia în braţe. Nu mai ştiu ce poveste era. Ceva despre un tărâm cu portocali şi oameni fericiţi. Pentru tine inventam poveşti cu final fericit. Nu mai rămăsese nerostit niciunul dintre zilnic inventatele cuvinte de dragoste. Nu mai aveam de vorbit cu mine nicio vorbă pe care tu să nu o fi rostit deja. Vezi, iar a venit mai. E al șaptelea mai de când nemaivorbesc cu tine, dar vin dinspre tine amintiri plutind uşor ca puful de păpădie. Ca puful de păpădie le prind şi le pun în sân, în dreptul inimii, să-mi împlinească singura dorinţă rămasă în viaţă: aceea de a-mi aminti fiecare clipă cu tine, chiar şi de ziua aia când am dat peste toate șotroanele din oraș. Când am ajuns acasă eram frânți. Am dormit până a doua zi la prânz. Cu câte amintiri în urmă a fost asta?


Sun


— În fiecare zi încep să-mi vină în minte mulţime de versuri de dragoste. De-a valma, îmbulzindu-se aşa cum se năpustește peste tine soarele dimineţilor de vară. Mă trezesc cu ele în minte şi fug la tine. Tu încă dormi şi atunci ţi le scriu în faţa uşii de la casa ta cu ferestre spre cer. Piatra cubică e încă rece şi primii trecători se feresc stingheriți de șirul de litere privindu-mă curioşi. Unii chiar trec nepăsători peste ele, dar nu-mi pasă, ştiu că tu le citeşti. Tu priveşti şi cerul şi pământul, Tea. Ieri te-am văzut cum te-ai oprit în faţa unui desen făcut de un copil pe asfalt. Un soare imens cu un zâmbet larg, așa cum numai copiii îl văd. Ai zâmbit şi l-ai ocolit cu grijă, protejându-l. Ce ai citit în zâmbetul lui? Ce ai simţit? Aş putea simţi la fel?

SP, Străinul din cafenea 

Exit Time

Am uitat de timp, draga mea. Mi-am amintit de mare. De valurile care pot să șoptească când se cuibăresc între stânci, se rotesc în cuib și adorm ca un pui pufos abia ieșit din găoace, toropit de somnul trezirii la viață. Tu mă privești râzând, cu râsul acela care mi-a găsit o tristețe de care nu știa nimeni, pitită în spatele inimii de pe vremea când m-a pierdut o iubire. Eu nu știu să râd, dar am zâmbit timid, ca un copil prins că desenează cu creta furată de la școală o inimă roșie pe trotuarul unde trece iubirea dintâi, o fetiță cu codițe și teniși galbeni. Tu mă priveşti drept în zâmbet şi cu fiecare privire pe care mi-o furi mă cuibăresc în tine, fac inventarul locurilor în care n-am ajuns, știu câți fluturi  încap în stânga inimii, cum trebuie răsucite razele de soare în jurul degetului mijlociu și cât de lungi sunt genele tale când îți lipești obrazul de-al meu. Apoi fac inventarul viselor (am răsturnat câteva, ți-am promis că le voi pune la loc, te voi reînvăța să copilărești), după care mă cuibăresc lângă tine, ca un pui pufos abia ieșit din găoace. Tu îmi iei capul în palmele-ți căuș, îmi săruți tâmpla unde se trezesc visele și îmi împrumuți câteva, cât să mai treacă o noapte. Și nu mă mai simt singur.

SP, A de la ultima literă Z

Imagine via Internet



Luna (3)

Am găsit poiana, într-o noapte când luna plină era peste tot. Lupul n-a mai venit. „Doar cei însetaţi de lumină o văd, cei ce-au gustat din ierburi amare”, mi-a spus atunci. „Nu gusta din ierburi, fată! O să deprinzi limba fiarelor şi o să auzi lupii vorbind” îmi spunea bunicul dând la o parte cu grijă ierburile fără nume, crescute cotropitor peste rugul de mure, aşa cum, dimineaţa când te trezeşte, mama îţi dă la o parte părul de pe frunte ca să vezi lumina zorilor. N-am ascultat. Ascundeam o frunză în căuşul palmei şi o mestecam pe ascuns noaptea când luna se întregea în cerul părăsit de nori. Avea gust înţepător, ca o căldură de vară duminica, în plinul zilei, când fugi în pădure şi strigi de bucurie că e vară, că eşti copil şi nu ştii.

Apoi mă furişam afară, dincolo de rugul de mure, alergam cu tălpile goale peste ierburi şi frunze căzute în alte vremi, peste muşchii de catifea înverzită şi pâlcuri de bureţi cu pălării de vânzători ambulanţi, pe poteca ce ducea la poiana ca o lună răsturnată lângă ochiul de apă din nord unde stelele se amestecau în valuri concentrice, stârnind ecouri. Şi, în aşteptarea tremurândă, minunată, ceva din mine se regăsea şi se îndrepta spre o lume închisă în bănuţul de iarbă acoperit de crengile încărcate de frunze pe care le atingi cu palmele, cu fruntea, cu ochii simţind nervurile ce freamătă viu, ca o venă neliniştită, răzvrătită, un semn al vieţii, contorsionat, revărsând din întunericul pădurii safire, ametiste, smaraldele unei inimi plină de sevă, cutremurând întunericul până la cuvântul ce are propria sa lumină, a lunii de flori, prezent pur al unei copilării cu genunchii juliţi de joacă.

Şi atunci, adormi într-un somn cu vise împrumutate. Nu sunt ale tale. Ştii, simţi, auzi. Unde am mai auzit susurul acesta, graba cu care coboară la vale un pârâu de munte? Cine visează cu mine? O excursie la munte… „Nu te teme. Într-o clipă ajungem dincolo.” Cine m-a ţinut de mână până am trecut puntea? Cine este el?

Şi acum îmi ţine mâna strâns. Încă nu s-a trezit. E linişte. O dorință difuză, rătăcită în mine ca reflexia soarelui în moneda de apă, mă cuprinde încet. Starea de pădure închisă în taine, răcoroasă, se răsuceşte sub umărul stâng. E noaptea de Sânzâiene. Mestec o frunză în formă de inimă, aşa cum mesteci cuvinte înainte de o întâlnire la care ştii că vei zâmbi şi-ţi va fi bine. Ziua a fost fierbinte, noaptea neaşteptată. I-am atins tâmpla cu genunchiul. A tresărit. Acum îmi știe numele. Visează. Acolo, pe munte, i-am promis că voi trăi povestea. „Eu sunt Luna! i-am şoptit. Graniţa dintre tine şi viaţă trece prin inima mea.”

Photo credit: Matthew Yarnell

Luna (2)

„Stai departe de întuneric, ţineţi lumina aproape, fată! Noaptea e pentru alte lumi” îmi spunea bunicul, presărând busuioc pe treptele casei. O vreme mirosul mă ţinea departe de pădurea înnoptată, dar eu am iubit dintotdeauna noaptea, graniţa dintre lumi ce se trece cu pasul înmuiat în rouă. Îi ştiu toate clipele, ştiu nopţile cele mai lungi şi pe cele cu ore puţine, ştiu luminile stelelor care se rup în bucăţi, ştiu parfumuri de ierburi amare, flori și umbre pe care le așez cu grijă, asa cum bunicul așeza capcane iarna pentru lupii care se apropiau de cabană. Guri de fier, cu dinții ascuțiți, așezate în locuri pe unde ei se puteau furișa. Apoi așteptarea, dureroasă, ca gerul din crucea iernii, trosnind în ore ce curg greu, și urletul prelung auzit în miezul nopţii, în poteca părăsită de lângă ochiul de apă ca o banchiză închisă în cerc. Dincolo era poiana, ca un ban de gheaţă, păzită de lupi. Nu le vedeam decât ochii, de jur împrejur, ca un cerc de lumini, aşteptând ca teama mea să fie purificată cu grijă și legătura cu lumea să taie scurt cruditatea viselor noi.

Lupul m-a privit resemnat, ca o zi de toamnă după prima brumă. Nu mi-a fost teamă să-l eliberez. N-aş spune că a fost inconștiența copilăriei, mai degrabă chemarea unui sunet prelung, o tristețe nelumească, un amestec de vibrații în care timpul se făcea singur și eu nu a trebuit decât să ascult.

Am scos batista albă, brodată cu flori. Era singurul lucru brodat de mine, în serile de iarnă când luna se rotunjea în geam. M-am înțepat în deget, chiar când coseam petala ultimei flori de zăpadă. Sângele s-a întins leneș, un șarpe în grădina Raiului, florile s-au colorat ca o pădure care primește un glas în ecou. Batista am purtat-o mereu în sân. „O să te păzească de fiare”, îmi spunea bunicul, șlefuind dinții capcanei în timp ce din foc săreau scântei mici ca stelele din artificiile aprinse de Crăciun.

Cu ea i-am legat rana lupului în timp ce el îmi vorbea de nopţile cu lună, de poiana ca un bănuț verde, de iarba amară pe care o voi smulge cu greu, înnodată în sufletul trist al lumii, de frunza în forma de inimă pe care trebuie să o mestec încet ca să mă apar de jocul ielelor, de fiarele cu nume de oameni. „Tu esti Luna!” mi-a spus și și-a înfipt colții în umărul meu stâng ca o pecete.

Foto via Internet